O alternativă propusă pentru regionalizare …


Desigur, regionalizarea este subiectul care polarizează cel mai mult atenția în acest an de grație 2013. Subiectul este atât de disputat încât constat că și unele manifestări publice sau culturale (care în ceilalți ani treceau neobservate), sunt analizate acum și din perspectiva regionalizării…

Politiceni, oameni de știință, societatea civilă au propus și susținut variante cu 8, 9 sau mai multe regiuni. Fiecare variantă încearcă să convingă prin explicații mai mult sau mai puțin justificate. În acest context, după o mai veche discuție cu un amic al meu, vreau să propun și eu o variantă. Mi-ar face plăcere să fie luată în seamă ca ipoteză de lucru. Dacă propunerea ar fi o variantă propusă la referndum sunt sigur că ar avea multe șanse de câștig.

Propunerea mea constă în a aborda regionalizarea în două etape. Pentru prima etapă propun definirea a trei regiuni și după 15-20 de ani de funcționare, fiecare regiune să decidă dacă și în câte subregiuni se se împartă, dacă acest lucru se mai consideră necesar. Cele trei regiuni, pe care le propun în prima etapă a descenttralizării, sunt: Transilvania, cu reședința la Alba Iulia, Muntenia cu reședința la Curtea de Argeș și Moldova cu reședința la Suceava.

Acest mod de descentralizare elimină disputele interminabile referitoare la care oraș va fi „capitala” regiunii. În acest mod se rezolvă și influența polului de presiune care-l constituie Municipiul București și care complică foarte mult calculele pentru regiunile din sud, care fără voia lor sunt puternic dependente de influența Capitalei. După cei 15-20 de ani de descentralizare influența Capitalei s-ar reduce, apărând alte fluxuri de circulație și de mișcare a bunurilor și persoanelor.

Propunerea pe care o formulez are argumente istorice evidente, bine înrădăcinate în mentalul colectiv al românilor. Dacă constituim doar trei regiuni se poate pune la punct mai rapid cadrul descentralizării, nu mai facem 8,9 sau 10 ”baroni locali” și realizăm descentralizarea cu costuri minime. Trecerea ulterioară la regiuni mai mici s-ar realiza mai ușor și ar exista posibilitatea corectării greșelilor care s-ar face în această primă etapă de descentralizare. Această primă etapă de descentralizare propusă rezolvă în mod favorabil, pentru toți actorii implicați, sensibila problemă  a regiunilor constituite pe criterii etnice.

Propunerea pe care o formulez ar elimina și o anomalie care se conturează la referendumul din toamna acestui an sau din primăvara anului 2014, aceea de a fi „consultați” ardelenii cum ar fi mai bine să se organizeze moldovenii și viceversa. Votul liber este atributul unei democrații însă în problema regionalizării consider că fiecare trebuie să voteze pentru el, nu pentru ceilalți.

O altă propunere pe care o fac este ca cel ales să conducă regiunea să fie desemnat prin vot diirect de întreaga populație din regiune și să fie numit Voievod. Cel care reprezintă guvernul la nivel de regiune să fie niumit de Primul Ministru și să fie numit Guvernator. Noțiunile existente la nivel de județ să se păstreze, respectiv Președinte și Prefect. Așa populația ar face distinție clară între structurile regionale (cele care vin cu terminologie nouă) și structurile actuale județene, care și-ar păstra terminologia.

Mai important decât terminologia este însă gradul de descentralizare vizat. Pentru acele competențe care vor fi transferate la nivel regional, Guvernul ar trebuie să ia măsuri imediate de reducere substanțială a aparatului de lucru pentru ministrerului respectiv. Cu cât vor rămânea mai mulți oameni în ministrere, cu atât de mult descentralizarea va fi compromisă. Cu cât se va reduce numărul de funcționari în ministerele care vor face obiectul descentralizării cu atât mai repede descentralizarea va deveni efectivă.

Cred cu tărie că o descentralizare în două etape ar fi avantajoasă, promovând spiritul de competiție între cele trei regiuni și totodată declanșând schimbarea de mentalitate necesară a trece de la un sistem supercentralizat la nivel național la un sistem modern, de tip regional. Prima etapă a descentralizarii ne-ar ajuta mai ușor a înțelege faptul că aducem decizia mai aproape de noi trebuie să ne facă mai responsabili. Intervalul de 15-20 de ani ne-ar permite să analizăm și să pregătim corespunzător descentralizarea și regionalizarea necesară în noul context european care se va contura în următoarea perioadă de timp.

Cetăţeanul versus SISTEME?


Omenirea, de-a lungul evoluţiei, a inventat instituţii, sisteme şi proceduri care să ajute cetăţeanul. Constatăm în timp, că aşa au luat fiinţă şi s-au dezvoltat: sistemul sanitar, sistemul de pensii, sistemul educaţional, sistemul de apărare şi altele asemena lor.  Iar azi avem din ce în ce mai mult senzaţia că toate aceste mecanisme s-au întors împotriva noastră. Dacă analizăm atent constatăm cu stupoare că funcţia principală pentru care a fost creat un sistem, este diluată, undeva aproape inexistentă. Bolnavii nu ajung toţi la medic … Învăţământul de stat este dublat de cel privat. Apărarea nu mai este una naţională, ci una continentală. Vedem cum sitemele au ajuns să fie stufoase, uneori sunt mai importante procedurile, excepţiile şi detaliile, uitând parcă raţiunea principală pentru care au fost create. În dilema fundamentală: „cine este mai important, cetăţeanul sau sistemul?”, ai senzaţia uneori că nimeni nu mai vede cauza cetăţeanului, comparativ cu sistemul… Sistemul a devenit mai important decât cetăţeanul, sustenabilitatea sistemului ducând inclusiv la limitarea unor libertăţi fundamentale ale cetăţeanului (ex. de a fi informat cum se cheltuie banii lui care ajung la sisteme sub formă de taxe sau impozite, dreptul de a-şi exprima părerea asupra viabilităţii unor sisteme şi de a face propuneri de impunătăţire etc.)

Ne plătim sau ne recuperăm taxele plătite la fisc în baza unor proceduri. Suntem acceptaţi sau neacceptaţi la serviciile medicale de urgenţă în baza unor proceduri. Finalizăm sau nu o instituţie de învăţământ în baza unor proceduri. Şi uneori constatăm, cu regret, că suntem sclavii procedurilor şi sistemelor. Ceea ce a fost conceput iniţial pentru a ajuta şi proteja cetăţeanul, ajunge acum, de multe ori, să se întoarcă nedrept împotriva lui.

Vă voi prezenta ultima exemplificare şi cea mai edificatoare, care m-a determinat să scriu acest articol. Am creat Parlamentul ca instituţie legislativă şi prin modul în care se alege, din patru în patru ani, considerăm că este cel mai reprezentativ mod democratic. Dacă mergem puţin, în istorie, constatăm că în urma primelor alegeri parlamentare de după 1989, cele din 20 mai 1990, au intrat în Parlament (pentru prima legislatură 1990 – 1992) un număr de 486 de parlamentari, dintre care 380 deputaţi şi 106 senatori. Acum, după 22 de ani,  numărul cetăţenilor din România a scăzut de la 22,4 milioane în anul 1990 la 19,0 milioane în anul 2012. Cu toate acestea, numărul parlamentarilor creşte de la 486 la 588. Bineînţeles, totul „în slujba şi spre binele democraţiei”… Constatăm din nou că sistemul devine mai important decât cetăţenii, cetăţeni în sprijinul cărora a fost construit sistemul.

Este oare justificată o asemenea desfăşurare de resurse umane şi financiare în actualul context socio-economic al României? Avem garanţia faptului că un număr sporit de parlamentari ne va aduce mai repede creşterea nivelului de trai dorit de atâtea luni care au trecut de la izbucnirea crizei? Sincer, nu am aceste certitudini. Precum, la fel de sincer, mi-aş dori ca cetăţeanul să redevină pe primul loc, nu sistemele care au fost făcute să fie în slujba lor.

Despre căutări …


Suntem uneori puşi în situaţia de a căuta. Nu este ceva nemaipomenit. Pentru mulţi a devenit  o activitate de rutină. Ne-am obişnuit să facem asta. Este în reflexul nostru ca zilnic să căutăm ceva. De la lucruri banale ajungând la cele mai sofisticate. Şi aici mă refer la acele aspecte reale, adică chestiuni care ştim că există. Nu fac referire la concepte ideatice de genul „nemurirea sufletului”…

Resortul intern care ne îndeamnă la căutări diferă mult de la om la om. Cutăm uneori un meseriaş care să ne repare nu ştiu ce obiect la care nu vrem să renunţăm, căutăm deseori medici care să ne rezolve problemele de sănătate amînate de la un an la altul, căutăm cea mai bună ofertă din oraş pentru a cumpăra o veioză, căutăm un anume avocat care să ne ajute să rezolvăm chestiuni de proprietate lăsate nelămurite de pe vremea bunicilor,  căutăm cea mai bună educatoare pentru băiatul sau nepotul care anul viitor începe şcoala, căutăm un vechi preten de armată de care ne-am adus aminte tocmai zilele trecute… căutăm, căutăm, căutăm.

Fiind în epoca internetului, de cele mai multe ori începem a căuta navigând direct pe marea reţea a lumii. Au cam trecut vremurile acelea în care atunci când voiam să căutăm ceva începeam prin a întreba în stânga şi în dreapta printre cunoscuţi. Azi ne-am modernizat, spunem că suntem mai eficienţi. Universul informatic este aliatul nostru. Desigur, de cele mai multe ori, este resursa cea mai la îndemână pe care o avem. Dar nu singura!. Traiesc senzaţii ciudate induse de această informatizare globală. Personal consider că exact farmecul căutării şi al comunicării este substituit de cele mai multe ori de internet. Poţi găsi o informaţie în reţea dar ea este goală, este stearpă. Pentru mine, faptul că aflu tone întregi de tabele şi sute de fotografii despre o persoană, nu mă satisface. Plăcerea de a mă vedea cu cel pe care-l caut şi de a discuta faţă în faţă nu este suplinită de toată tehnologia existentă sau viitoare. Nu vreau să par un inamic al internetului. Îl utilizez şi eu. Cu avantajele şi limitările de care suferă… (chiar acest articol nu ajungea la cititori fără ajutorul internetului insă mi-ar fi făcut o plăcere deosebită să le pot comunica direct semenilor mei aceste idei).

Tehnologia informatică utilizată de multe ori ca o formă comodă de căutare, de comunicare, este ea în sine o barieră greu de acceptat.  De câte ori aţi simţit cu oarecare repulsie sentimentul ciudat al gesturilor artificiale: SMS-uri de sărbători primite şi retransmise în toate direcţiile şi pe toate listele sau un amic care de la un calculator de undeva încearcă să-ţi explice problemele lui iar tu-l laşi în bară (taskbar), discuţi pe mobil câteva minute şi apoi te reîntorci la amicul tău cu exprimări de genul  “nasol” sau “cum,  numai ţie ţi se întâmplă astea?“ sau şi mai sec “da, te înţeleg…” ?

Sincer, mi-e dor de lumea şi timpul în care să ne putem căuta direct nu pe canale virtuale. Mi-e dor de o discuţie faţă în faţă decât de nenumărate mail-uri primite. Mi-e dor de o felicitare tradiţională, venită cu poştaşul dcât de lista întreagă de SMS-uri care-mi umple căsuţa telefonului.

Şi pentru că la început vorbeam de căutare închei spunând că-mi doresc, atât mine cât şi celorlaţi semeni ai mei, ca orice căutare să nu se oprească la niveulul tastaturii. Dacă în final  vom ajunge la persoane şi vom reuşi să ne privim direct, ochi în ochi, lumea sigur va fi mai bună …

Am revenit după o pauză de un an de zile …


Au trecut deja două zile de la hotarul cel mare, catalogat ca “anul vechi” și “anul nou”. Ne-am felicitat, ne-am urat lucruri frumoase şi iată că de azi intrăm în ceea ce înseamnă curgerea normală a zilelor din noul an.

Cei mai sensibili au trecut pragul dintre ani ca pe o frontieră, îngropând trecutul şi deschizînd larg braţele promisiunilor. Cei mai pragmatici au trecut în noul an ca prin o banală poartă, oricum 2012 a venit, cu sau fară voia lor…

Pentru mine trecerea în noul an înseamnă o nouă listă de dorinţe şi de speranţe. Despre acestea însă vom vorbi la timpul lor. Ceea ce vreau să marchez azi este că odata cu noul an revin la a scrie articole pe acest blog al meu. În decembrie 2010, când am postat ultimul articol din acel an, aveam 970 de vizitatori… Acum după un an întreg de pauză, contorul meu înregistrează 1510 de cititori. Am trecut aceste cifre ca simple repere statistice. Începutul şi sfârşitul unui an este o ocazie bună pentru stastistici, bilanţuri sau fixarea de obiective. Desigur, ca orice persoană mi-am fixat şi eu pentru acest an câteva obiective. Însă referitor la blog nu mi-am propus absolut nimic. Am să scriu doar atunci când voi simţi nevoia să scriu ceva.

Şi anul acesta va avea evenimentele lui, unele fericite altele mai triste, în ciuda dorințelor și a urărilor primite. Vor fi chestiuni frumoase care vom încerca să le păstram în memoria noastră dar fel vor fi unele de care nu vom mai vrea să ne aducem aminte şi pe care am dori să le uităm cât mai repede. Dar dacă nu este așa de important ceea ce ni se întâmplă, pe cât este de importantă atitudinea noastră la ceea ce ni se întâmplă, atunci cu ce noutăți ne mai poate surprinde anul cel nou?

Viitorul este tărâmul emigrantului. Pe când începi să te acomodezi cu el eşti nevoit să treci o nouă graniță. Suntem veşnic emigranți prin timp, trecem de la un an la altul pe când noi suntem tot mai vechi și mai obosiți de călătorie. Iar aceste treceri succesive de ganiţe temporare le numim în mod frumos experienţe şi comfundăm reînoirea anilor cu nevoia noastră de reînoire. Ne vine greu să realizăm că atât timpul cât şi noi avem trecerea noastră, pe care uneori o mai sacadăm cu bariere imaginare ca să nu ne plictisim.

Trebuie să recunoaştem că suntem subiectivi şi că subiectiv interpretăm toate lucrurile.  Anul nou poate fi atât de bun pe cât de buni putem fi noi înșine în toate demersurile noastre …

Să avem parte de un An Nou, aşa cum ni-l dorim fiecare !

Gânduri la început de Decembrie


Peste cateva zile intrăm în luna Decembrie. Ne pregătim de evenimentele specifice finalului de an: sărbătoarea lui Moş Nicolae, tăiatul porcului, sărbătoarea Crăciunului, Revelionul, două sărbatori naţionale (în 1 şi 22), radiografia anului 2010, planuri pentru 2011… deci o lună plină.
Va fi un an în care probabil mulţi dintre noi nu o să-şi poată permite sărbătorile „de altă dată…” pe diverse considerente. Nu mă refer aici la epoca comunistă ci la perioada mult mai apropiată de anul de graţie 2010. Ce putem acum să facem? Ştim de la cronicar că „oamenii trăiesc sub vremuri” şi acum vremurile sunt grele. Probabil cadourile din acest an vor fi mai mici sau mai puţine. Probabil vor fi mai mulţi copii sau chiar oameni care vor cere. Probabil sentimentul de neputinţă va fi incercat de mai multă lume. Şi de cei care cer şi de cei care dau. Avem însă şi o perspectivă mai pozitivă. Sunt sigur că toată aceasta stare o să ne ajute să recâştigăm vechiul spirit al Crăciunului, acela de a fi împreună cu cei apropiaţi şi de a ne bucura de naşterea Mântuitorului. Iar faptul de a fi efectiv şi afectiv lângă cei dragi este un gest care-l putem oferi fiecare. Să-l facem cu sinceritate şi cu pioşenie. Să-l facem cu acele sentimente pe care le-am încerca dacă acestea ar fi ultimele sărbători…
Iar când timpul ne permite să ne facem radiografia realizărilor din acest an şi să ne fixăm reperele pentru anul 2011. Bine ar fi să le scriem undeva. Aceasta cel puţin din două considerente: unul scrisul te disciplinează şi doi hîrtia are memoria ei şi redă fidel cuvintele consemnate cândva. Faptul că ne aşternem visele, năzuinţele pe hârtie poate deveni o practică bună. Asta ne ajută ca în Decembrie 2011 să ne vizualizăm mai uşor obiectivele propuse la finele anului 2010. Să ne comparăm dorinţele exprimate şi realizările. Şi atunci darea de seamă, de la final de an, devine ceva mai obiectivă şi mai persoanlă.
Să aveţi parte un Decembrie luminos şi frumos, alături de cei dragi şi în suflet să purtaţi vise mari.

Sincronizări bizare…


Din păcate, prea devreme, doar la 67 de ani, marele poet, om de cultură şi politician Adrian Păunescu ne-a părăsit în dimineaţa zilei de vineri 5 noiembrie 2010.  Desigur, e greu să descriu în cuvinte sentimentele care-mi umplu azi sufletul.

Păunescu va rămâne o referinţă a poeziei româneşti şi în special a celei de dragoste. Cred că aici câteva versuri pot să argumenteze afirmaţia mea: […  „A iubit/ Cu disperarea condiţiei umane,/ Cu lăcomia venitului de pe front,/ Cu grija medicului/ Şi cu dăruirea muribundului.” …] – versuri din poezia „Iubiţi-vă pe tunuri„.

Ciudate coincidenţe traversăm în aceste zile: sărbătorim zilele de naştere a unor oamnei care în mod direct de influenţează viaţa (Preşedintele României, un parlamentar de Sălaj, administratorul judeţului, vicepreşedintele judeţului şi câţiva primari din judeţ), totodată ne amintim că acum 15 ani ne luam rămas bun de la Seniorul politicii româneşti – regretatul Corneliul Coposu –  iar acum ne pregatim să-l petrecem pe ultimul drum pe cel care a fost Adrian Păunescu. Doamne, câte pot să încapă într-o viaţă de om!

Măcar dacă toate acestea ne-ar ajuta să pregătim Marea Trecere…

O carte care te îndeamnă la acţiune


Voi povesti azi despre o carte, apărută recent, scrisă de Luca DEZMIR. Cartea are titlul „Ieşi din labirint” şi a apărut în Editura Gordian la finele lunii mai 2010. Pentru că urmăresc proiectele autorului am avut şansa de a achiziţiona carte în primele zile după apariţie şi totodată să o primesc cu autograful autorului.

Este o carte practică pe care o recomand fiecărui tânăr şi nu numai… Dacă învăţăturile ei ar fi aplicate de cititori, posibil, că actuala perioadă de criză nu ne-ar speria atât de tare. Pentru cei care au şansa să o citească, o recomand cu toată deschiderea. Este primul „manual” de finanţe personale scris în limba română, adaptată specificului românesc.

Citirea acestei cărţi m-a determinat şi pe mine să-mi revizuiesc unele opţiuni strategice privind banii. Primul pas care-l voi face este să reactivez un mai vechi proiect al meu: tranzacţionarea FOREX. În consecinţă, a venit momentul să reiau acest proiect. Paşii pe care am să-i fac o să-i consemnez în pagina dedicată acestui proiect. Oricum, pe mine cartea (şi autorul) m-a convins că numai studiul şi o preocupare constantă te poate duce pe un nivel superior de cunoştinţe şi rezultate.

Mulţumesc Luca şi succes în proiectele tale !

Opţiunile mele pentru depăşirea crizei


În aceste zile cea mai dezbătută temă este CUM IEŞIM DIN CRIZĂ? Nu am pretenţia că sunt un cunoscător în ale guvernării şi în ale macroeconomiei. Însă fiind un subiect la ordinea zilei  încerc să-mi expun mai jos ideile mele pe această temă.

Ce nu aş face eu? Nu aş tăia salarii, pensii şi alte facilităţi sociale. Aş aplica însă o impozitare progresivă a veniturilor individuale. Tăierea salariilor este o falsă speranţă de reducere a deficitului. Scăderea veniturilor are ca efect contracţia PIB-ului. Scăzând veniturile, practic deficitul se menţine.

Ce aş face? Aş optimiza cheltuielile publice renunţând la unele achiziţii aferente acestui an şi care pot fi amânate. Aş incerca să identific soluţii de creştere a veniturilor, de relansare a economiei. Aş lua unele măsuri de reducere a evaziunii. Personal, cred că adevărata soluţie pentru ieşirea din criză este creşterea veniturilor decât tăierea cu orice preţ a cheltuilelilor.

Ar fi necesar ca toţi cei interesaţi (patronate, sindicate) să propună Parlamentului un program multianual de creştere a veniturilor şi de reducere a cheltuielilor. Într-un interval de 2…4 luni un asemena program multianual poate fi negociat de către partenerii sociali. Acest program convenit cu toate părţile interesate ar deveni „scrisoarea de parcurs” pentru fiecare guvernare care ar urma de acum inainte. Sunt sigur acum că doar printr-o muncă comună a tuturor actorilor implicaţi se poate face ceva durabil. O persoană, oricare ar fi ea, nu poate să facă singură un program credibil. Sperietura la care a fost supusă întreaga societate în zilele acestea consider că a fost suficientă ca românii să realizeze că avem o problemă deosebită. Realizează acum, mai mult ca niciodată, că este nevoie de un dialog deschis, direct şi transparent pentru elaborarea unui program multianual de reducere a deficitului. Iar acest program trebuie să fie o construcţie colectivă. O singură persoană nu poate să rezolve o problemă atât de complicată. Poate că acest program de depăţire a crizei va putea fi cuplat şi cu programul de trecere spre moneda EURO…

Ce putem face însă până atunci? Avem o singură soluţie: împrumuturile. Ştiu, nu sună bine, însă e singura variantă care readuce liniştea şi crează un cadru propice analizei şi negocierilor. Argumentez opţiunea împrumutului bazându-mă pe faptul că gradul nostru de îndatorare raportat la PIB este relativ mic  comparativ cu alte tări.  Pentru a depăşi situaţia, pe termen scurt, aş apela la împrumuturi, aplicând următorul mix: piaţa internă, Uniunea Europeană şi Japonia.
Eventual uşoare corecţii  aduse modelului multianual s-ar mai putea face jonglând cu inflaţia.

Nu am dat soluţii definitive. Am prezentat doar aspectele relevante. Am susţinut şi menţin că un program bun nu poate fi rezolvat de o personă. Aşa că aştept idei sau critici. Mulţumesc anticipat !

Despre (re)desenarea regiunilor


În anul 1998, pentru coordonarea procesului de dezvoltare regională, au luat fiinţă regiunile de dezvoltare, ca subdiviziuni regionale ale României.  Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord administrativ între consiliile judeţene şi cele locale. Coordonarea forului consultativ al regiuni se asigură prin rotaţie, anual, de către preşedintele consiliului judeţean al unui judeţ membru al regiunii. România este împărţită în opt regiuni de dezvoltare, numite după poziţia geografică în ţară: Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru, Bucureşti şi Ilfov.

Iniţal, regiunile au primit spre gestionare fondurile PHARE de la Uniunea Europeană. Cu aceaa ocazie au început să funcţioneze agenţiile de dezvoltare regională. Ulterior, pentru a facilita şi monitoriza procesul de integrare, rolul agenţiilor de dezvoltare a sporit. În timp, pe lângă rolul de catalizator de proiecte, agenţiile de dezvoltare au preluat şi atribuţii în a colecta şi agrega date statistice la nivelul regiunii, fară ca prin aceasta să se substituie Institutului Naţional de Statistică. Aceste date au fost utilizate la construcţia primelor programe multianuale de dezvoltare regională. Fiecare regiune are întocmit, într-un mod mai mult sau mai puţin participativ, un asemena program de dezvoltare regională. Coroborat cu acest aspect, regiunile de dezvoltare coordonează proiecte de infrastructură regională şi au devenit membre ale Comitetului Regiunilor când România a aderat la UE, în 2007.

Regiunile de dezvoltare ale României corespund din punct de vedere a clasificării UE cu diviziunile de nivel NUTS-II. Europa este un continent al regiunilor şi în timp acest lucru va fi evident şi în România. La această dată există deja structuri de coordonare de tip regional. Cîteva exemple: amintitele agenţii de dezvoltare regională, organismele intermediare pentru implementarea unor fonduri structurale (resurse umane POS DRU, mediu si protecţia mediului POS MEDIU, agricultura PNDR), instituţii deconcentrate ale staului (Garda de mediu, Oficiul pentru protecţia consumatorilor, Inspectoratele de Stat în construcţii, Direcţiile regionale de poştă) şi exemplele ar putea continua.

Chiar dacă devin din ce în ce mai reprezentative în domeniul dezvoltării regionale, regiunile nu au încă definit statutul administativ. În Uniunea Europeană aceste structuri organizatorice au statut administrativ propriu şi acest model va trebui să-l adoptăm şi noi. Pentru perioada următoare una dintre priorităţile României este de a-şi delimita regiunile de dezvoltare şi de a defini clar rolul acestora. Că aceste noi structuri se vor suprapune peste cele opt care există azi, că ele vor arata altfel ca număr şi configuraţie, încă nu putem şti. Important este ca procesul de consultare să înceapă şi el să fie dezbătut în toate mediile: politic, economic, social-cultural. Numai o dezbatere transpsrentă şi susţinută, continuată pe parcursul a doi sau trei ani ne poate garanta o regionalizare eficientă a teritoriului. Inclusiv criteriile care să stea la baza acestei regionalizări sunt greu de fixat. Important este ca cetăţenii din fiecare regiune să fie mulţumiţi de noua construcţie şi aceasta să le permită un nivel de trai dorit de fiecare (sau de cât mai mulţi posibil).

Consider că pentru viitorii trei ani aceasta va fi cea mai importantă temă a nostră, ca ţară. La fel sunt convins că numai printr-un dialog deschis, sistematizat şi de durată ne vom putea achita cu succes de această provocare. Iar acest dialog trebuia deja început… Dumnezeu să ne dea înţelepciunea de a ne putea onora de această nobilă responsabilitate.

Ai grijă ce spui, cuvintele devin acţiuni…


Am fost martori, în parcurgerea anului de graţie 2009, la lansarea în perimetrul discursului public a două concepte.

Primul a apărut la începutul anului. S-a constatat că bugetarii consumă prea mult din resursele statului. S-a mers mai departe şi s-a afirmat că bugetarii nu sunt dispuşi să strîngă cureaua, în condiţiile în care salariaţii de la privat au lefurile diminuate sau chiar o parte din ei au fost disponibilizaţi. Se încerca culpabilizarea bugetarilor. S-a produs o „ură de clasă” între cetăţeni ai aceleiaşi ţări.

Cel de-al doilea concept a fost lansat în turul II al alegerilor prezidenţiale. S-a afirmat că Preşedintele României a fost ales de românii care traiesc în afara graniţelor. S-a fluturat ideea că dacă ei au plecat din ţară, să nu mai participe la alegerile care decid soarta românilor din interiorul graniţelor. A fost al doilea moment de învrăjbire a românilor, contra românilor.

Nu cred că merită să consemnăm numele autorilor acestor concepte. Aparent, în contextul în care au fost formulate, cele două afirmaţii au o valoare de adevăr. Însă analizate la rece, constatăm că sunt doar afirmaţii păguboase. Sesizarea şi promovarea în discursul public a unor anomalii nu înseamnă implicit şi rezolvarea problemei. Oricând întro ţară vor exista bugetari (mai mulţi sau mai puţini) la fel cum vor exista şi cetăţeni români care vor trăi în afara graniţelor (vremelnic sau definitiv). Pe aceste considerente spun că identificarea unei probleme nu înseamnă implicit şi rezolvarea ei. Cât despre despre autori…, cred că e mai bine să-i dăm uitări pe cei care au introdus aceste „fitile”.

Pe ceea ce vreau însă eu să insist este că aceste concepte devin cu atât mai nocive cu cât sunt invocate mai mult şi readuse în dezbatere. Pe cât de mult vor fi repetate, corespunzător va fi influenţat mentalul colectiv. Rugămintea mea este să evitaţi să discutaţi aceste „bombe sociale cu efect întârziat”. Ambele sunt concepte care cu cât mai mult sunt purtate în discuţii partizane, cu atât mai greu se identifică o modalitate de rezolvare (dacă aceasta există…?). Deoarece, din informaţiile pe care le avem la această dată, urmează o perioadă grea cred că e mai util să ne concentrăm atenţia şi energia pe alte teme.

Aş vrea să închei cu o scurtă poezie care parafrazează un vechi şi frumos proverb:

„Ai grijă ce gandeşti, gândurile tale devin cuvinte
 Ai grijă ce spui, cuvintele devin acţiuni
 Ai grijă ce faci, acţiunile devin obiceiuri
 Ai grijă ce obisnuiesti sa faci, obisnuintele devin caracter
 Analizează-ţi caracterul, el iţi devine destin”
                                             (Frank Outlaw)