Omenirea, de-a lungul evoluţiei, a inventat instituţii, sisteme şi proceduri care să ajute cetăţeanul. Constatăm în timp, că aşa au luat fiinţă şi s-au dezvoltat: sistemul sanitar, sistemul de pensii, sistemul educaţional, sistemul de apărare şi altele asemena lor. Iar azi avem din ce în ce mai mult senzaţia că toate aceste mecanisme s-au întors împotriva noastră. Dacă analizăm atent constatăm cu stupoare că funcţia principală pentru care a fost creat un sistem, este diluată, undeva aproape inexistentă. Bolnavii nu ajung toţi la medic … Învăţământul de stat este dublat de cel privat. Apărarea nu mai este una naţională, ci una continentală. Vedem cum sitemele au ajuns să fie stufoase, uneori sunt mai importante procedurile, excepţiile şi detaliile, uitând parcă raţiunea principală pentru care au fost create. În dilema fundamentală: „cine este mai important, cetăţeanul sau sistemul?”, ai senzaţia uneori că nimeni nu mai vede cauza cetăţeanului, comparativ cu sistemul… Sistemul a devenit mai important decât cetăţeanul, sustenabilitatea sistemului ducând inclusiv la limitarea unor libertăţi fundamentale ale cetăţeanului (ex. de a fi informat cum se cheltuie banii lui care ajung la sisteme sub formă de taxe sau impozite, dreptul de a-şi exprima părerea asupra viabilităţii unor sisteme şi de a face propuneri de impunătăţire etc.)
Ne plătim sau ne recuperăm taxele plătite la fisc în baza unor proceduri. Suntem acceptaţi sau neacceptaţi la serviciile medicale de urgenţă în baza unor proceduri. Finalizăm sau nu o instituţie de învăţământ în baza unor proceduri. Şi uneori constatăm, cu regret, că suntem sclavii procedurilor şi sistemelor. Ceea ce a fost conceput iniţial pentru a ajuta şi proteja cetăţeanul, ajunge acum, de multe ori, să se întoarcă nedrept împotriva lui.
Vă voi prezenta ultima exemplificare şi cea mai edificatoare, care m-a determinat să scriu acest articol. Am creat Parlamentul ca instituţie legislativă şi prin modul în care se alege, din patru în patru ani, considerăm că este cel mai reprezentativ mod democratic. Dacă mergem puţin, în istorie, constatăm că în urma primelor alegeri parlamentare de după 1989, cele din 20 mai 1990, au intrat în Parlament (pentru prima legislatură 1990 – 1992) un număr de 486 de parlamentari, dintre care 380 deputaţi şi 106 senatori. Acum, după 22 de ani, numărul cetăţenilor din România a scăzut de la 22,4 milioane în anul 1990 la 19,0 milioane în anul 2012. Cu toate acestea, numărul parlamentarilor creşte de la 486 la 588. Bineînţeles, totul „în slujba şi spre binele democraţiei”… Constatăm din nou că sistemul devine mai important decât cetăţenii, cetăţeni în sprijinul cărora a fost construit sistemul.
Este oare justificată o asemenea desfăşurare de resurse umane şi financiare în actualul context socio-economic al României? Avem garanţia faptului că un număr sporit de parlamentari ne va aduce mai repede creşterea nivelului de trai dorit de atâtea luni care au trecut de la izbucnirea crizei? Sincer, nu am aceste certitudini. Precum, la fel de sincer, mi-aş dori ca cetăţeanul să redevină pe primul loc, nu sistemele care au fost făcute să fie în slujba lor.
Filed under: generalitati | Tagged: cetaţean, democraţie, dilema, parlamentari | Leave a comment »
TEZAUR 